Proiect Mohr

K. MARX

MANUSCRISE ECONOMICO-FILOSOFICE DIN 1844

                CUPRINS

Notă asupra traducerii . . . . . . . . . . . . . 5

Prefaţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

[Primul manuscris] . . . . . . . . . . . . . . . 13

Salariul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .13

Profitul la capital . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31

     1) Capitalul. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31

     2) Profitul la capital. . . . . . . . . . . . . . . 32

     3) Dominaţia capitalului asupra

     muncii şi motivele capitalistului. . . .  35

     4) Acumularea capitalurilor şi

      concurenţa din­tre capitalişti. . . . . . . 36

Renta funciară. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .47

[Munca înstrăinată] . . . . . . . . . . . . . . . 61

[Al doilea manuscris] . . . . . . . . . . . . . .75

[Relaţia proprietăţii  private] . . . . . . . . 75

[Al treilea manuscris]. . . . . . . . . . . . . . . . 83

[Proprietate  privată şi muncă]. . . . . . . . .83

[Proprietate  privată şi comunism] . . . . . 87

[Trebuinţă, producţie şi diviziune

a muncii]. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .101

[Banii]. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .118

[Critica dialecticii hegeliene şi a

filozofiei hegeliene în general]. . . . . . . 124

Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148

NOTA ASUPRA TRADUCERII

Prezenta variantă româneasca a Manuscriselor economico-filozofice din 1844 ale lui K. Marx conţine cîteva deosebiri faţă de ediţia din 1968, publicată tot de Edi­tura Politică dupa K. Marx şi F. Engels Iz rannih proizvedenii, Gospolitizdat, Moscova, 1956 în volumul K. Marx şi F. Engels Scrieri din tinereţe.

Faţă de ediţia din 1968, în ediţia prezentă diferă, după cum e şi firesc, unele soluţii de traducere, cîteva dintre ele de primă importanţă. Este vorba mai întîi de doi termeni esenţiali din capitolul Munca înstrăinată: ,,Entfremdung” şi ,,Entäusserung”. În vechea traducere ambii sînt redaţi inconsecvent. Astfel ,,Entfremdung” este tradus de obicei prin ,,înstrăinare”, dar în anumite locuri şi prin ,,autoînstrăinare”. La rîndul său ,,Entäusserung” a fost tradus în trei moduri: a) autoînstrăinare (cel mai frecvent), b) înstrăinare, c) alienare. Fără îndoială, cei doi termeni germani au sensuri apropiate şi sînt greu de redat cu toate conotaţiile lor în alte limbi. Este posibilă chiar echivalarea lor, însuşi Marx folosindu-i de fapt, cel mai adesea, ca sinonime perfecte. Totuşi redarea atît a lui ,,Entfremdung” cît şi a lui ,,Entäusserung” prin autoînstrăinare nu este justificată din perspectiva textului lui Marx. Cînd acesta vrea să scoată în evidenţă că e vorba de auto-înstrăinare, foloseşte termenul ,,Selbstentfremdung” în care particula ,,Selbst” este echivalentul celei româneşti (,,auto”).

În ce ne priveşte, am tradus consecvent ,,Entfremdung” prin ,,înstrăinare”, iar ,,Entäusserung”, în prin­cipal, prin ,,alienare”, cei doi termeni româneşti fiind

 [pg.6]

singurii capabili să redea sinonimia perechii de termeni germani, sinonimie pusă clar în evidenţă în definiţia pe care o dă Marx ,,alienarii” (Entäusserung): ,,Alienarea muncitorului în produsul său înseamnă nu numai că munca sa devine obiect, o existenţă exterioara, ci şi că ea există în afara lui, independent de el, ca ceva ce-i este străin, şi devine o forţă de sine stătătoare care i se opune; că viaţa pe care el a transmis-o obiectului i se opune ca ceva ostil şi străin” (vol. de faţă, p. 63). Avînd în vedere această sinonimie, am tradus în cîteva locuri ,,Entäusserung” prin ,,înstrăinare” doar acolo unde, în special în formă adjectivală, ,,alienarea” ar fi putut induce cititorului sensul psihopatologic. În astfel de situaţii am preferat, de pildă, formularea ,,conştiinţă înstrăinată” celei care ar fi fost impusă de o respectare dogmatică a principiului consecvenţei (,,conştiinţă alienată”). Un al treilea termen, folosit doar de cîteva ori de Marx — ,,Veräusserung” — l-am tradus în funcţie de context, prin ,,înstrăinare” sau ,,alienare”, negăsind alt corespon­dent mai adecvat.

Nu poate fi lipsit de interes pentru cititorul român modul în care au fost traduşi în alte limbi ,,Entfremdung” şi ,,Entäusserung”. În limba franceză Emile Bottigelli a tradus ambii termeni prin ,,aliénation” arătînd că atît Marx, cît şi Hegel îi folosesc ca echivalenţi perfecţi, neţinînd seama de diferenţa originară de nuanţă între ei (,,Entfremdung” insistînd asupra ideii de caracter străin iar ,,Entäusserung”, asupra ideii de deposedare). Doar cînd Marx îi foloseşte unul dupa altul, pentru a insista asupra ideii sale, el a tradus fie pe unul, fie pe celălalt prin ,,dessaisissement” (deposedare). În limba engleză ,,Entfremdung” a fost tradus prin ,,estrangement” (înstrăinare), iar ,,Entäusserung” prin ,,alienation” (alienare), cei doi termeni fiind consideraţi sinonimi.

O altă modificare conţinută în noua variantă româneasca a Manuscriselor economico-filozofice din 1844 vizează termenii ,,gegenständlich” şi ,,Vergegenständlichung”. În vechea traducere, deşi adjectivul ,,gegenständlich” era redat corect prin ,,obiectual”, ,,Vergegenständlichung” primea drept echivalent ,,obiectivare”. În ce ne priveşte, am păstrat traducerea lui ,,gegenständlich” prin ,,obiectual”, dar am tradus ,,Vergegenständlichung” prin ,,obiectualizare”, considerînd că ,,obiectivarea” nu redă exact gîndul lui Marx care se referea aici doar la una

 [pg.7]

din formele de obiectivare, şi anume, tocmai, la obiectualizare.

Unul dintre termenii care au ridicat probleme traducătorului a fost ,,Unwesen”, folosit de Marx doar de trei ori. În germană el a fost obţinut prin negarea lui ,,Wesen”, care înseamnă atît ,,esenţă” cît şi ,,fiinţă”. În acest caz am considerat că este necesară o traducere contextuala. Astfel, fatalmente, am redat pe ,,Unwesen” în trei feluri: prin ,,fiinţă înstrăinată” (în vechea traducere, ,,fiinţă schilodită”, iar în traducerea franceză, ,,monstru”), ,,monstruozitate” şi ,,non-fiinţă” (ultimele două soluţii coincizînd cu cele din vechea traducere, precum şi cu ce­le din traducerea franceză). Pentru a sugera cititorului român că în cele trei cazuri este vorba de unul şi acelaşi termen am dat în paranteză echivalentul german. Tradu­cerea engleză a lui ,,Unwesen” prin ,,ceva inesenţial” ni s-a părut mai puţin fericită.

În ce priveşte traducerea substantivului ,,Sinnlichkeit” şi a adjectivului ,,sinnlich”, redate în vechea traducere cînd prin ,,senzorialitate”, ,,senzorial”, cînd prin ,,sensibilitate”, ,,sensibil” am preferat consecvent ultimii echivalenţi, deoarece în cazul primilor conotaţia psihologica este prea puternică.

Fiind vorba de o retraducere a importantului text marxian, una din preocupările noastre a fost şi aceea de a elimina inexactităţile din vechea traducere. Dintre acestea mai importantă prin confuziile filozofice pe care le producea era redarea termenului ,,Transzendenz”, din Prefaţă, prin ,,transcendentalism”. Or, Marx, aşa cum reiese din text, nu se referă la cadrele formale, pure, imanente conştiinţei, desemnate de la Kant încoace prin ,,transcendental”, ci la ceea ce se află dincolo de conştiinţă, la ,,transcendenţa” hegeliană, pe care am redat-o ca atare în limba română.

Unul dintre neajunsurile vechii traduceri era, după părerea noastră, şi faptul că textul îşi pierdea, din cauza unui exces de explicitare, caracterul de lucrare nedefinitivată de autor în vederea tiparului, cu toate imperfecţiunile pe care le presupune un manuscris publicat postum. La timpul respectiv o astfel de traducere care căuta să facă mai accesibil textul lui Marx a jucat, probabil, un rol benefic. Astăzi, însă, la aproape 20 de ani de la prima variantă românească, ni se pare inutilă o astfel de bine intenţionată abatere de la spiritul originalului. De

[pg.8]

aceea am eliminat, pe cît ne-a fost în putinţă, toate explicitările superflue.

În prezenta ediţie, o parte din titlurile atribuite subdiviziunilor manuscrisului lui Marx diferă faţă de cele din vechea ediţie. Am urmat întocmai titlurile existente în ediţia publicată în 1968 de Dietz Verlag Berlin, titluri care, în raport cu cele atribuite de ediţia rusă, sînt în genere mai concise, mai sintetice. De asemenea, în traducerea de faţă sînt indicate prin cifre romane paginile originalului.

Parantezele ascuţite din text încadrează pasaje tăiate de Marx prin linii verticale, iar parantezele drepte, cuvinte sau sintagme ininteligibile dintr-un motiv sau altul, a căror reconstituire nu a putut fi, fatalmente, decît aproximativă.

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

[pg.9]

PREFAŢĂ

În ,,Analele germano-franceze”¹ mi-am făcut cunoscută intenţia de a realiza critica ştiinţei dreptului şi statului sub forma unei critici a filozofiei hegeliene a dreptului². La pregătirea textului pentru tipar, îmbinarea criticii îndreptate exclusiv împotriva speculaţiei cu critica diverselor discipline propriu-zise s-a dovedit a fi cu desăvîrşire inadecvată, stînjenind expunerea materialului şi îngreunînd înţelegerea lui. În plus, dată fiind bogăţia şi diversitatea temelor de tratat, înghesuirea întregului material într-o singură lucrare ar fi fost posibilă numai în cadrul unei expuneri prin excelenţă aforistice, iar aceasta, la rîndul ei, ar fi creat aparenţa unei sistematizări arbitrare. De aceea îmi propun să fac critica dreptului, a moralei, a politicii etc. într-o serie de broşuri succesive, de sine stătătoare, urmînd ca în încheiere să încerc a înfăţişa într-o altă lucrare conexiunea întregului, corelaţia dintre diferitele părţi şi, în sfîrşit, să supun unei critici prelucrarea speculativă a acestui material. Din acest motiv, în lucrarea de faţă legătura dintre economia politică şi stat, drept, morală, viaţa civilă etc. va fi atinsă numai în măsura în care însăşi economia politică atinge ,,ex professo”¹⁾ aceste discipline.

Pe cititorul familiarizat cu economia politică e de prisos să-l mai asigur că concluziile mele sînt rodul unei analize în întregime empirice, bazată pe o conştiincioasă studiere critică a acestei discipline.

[pg.10]

<Recenzentul ignorant³ însă, care, pentru a-şi ascunde ignoranţa totală şi sărăcia ideilor, îl asurzeşte pe criticul pozitiv cu expresii ca: ,,frază utopică”, sau ,,critica întru totul pură, întru totul hotărîtă şi critică”, sau ,,societatea nu numai întemeiată pe ideea de drept, ci şi socială, întru totul socială”, ,,masa compactă cu caracter de masă”, ,,oratorii retorici ai masei cu caracter de masă”, — acest recenzent abia trebuie sa facă dovada ca are un cuvînt de spus nu numai în chestiunile sale familiare teologice, ci şi în dezbaterea treburilor laice.>

E de la sine înteles că, în afară de lucrările socialiştilor francezi şi englezi, am folosit şi lucrari ale socialiştilor germani. Dar în acest domeniu lucrările germane originale şi pline de miez se reduc — fără a socoti scrierile lui Weitling — la articolele publicate de Hess în ,,Douăzeci şi una de coli”⁴ şi la ,,Schiţă a unei critici a economiei politice”⁵, publicată de Engels în ,,Analele germano-franceze”, unde, la rîndul meu, am schiţat într-o formă cît se poate de generală elementele de bază ale lucrării de faţă.

<În afara contribuţiei acestor autori, care au tratat în mod critic economia politică, critica pozitivă în general, deci şi critica pozitivă germană a economiei politice îşi datorează adevarata fundamentare descoperirilor lui Feuerbach. Şi totuşi împotriva lucrărilor sale ,,Principiile filosofiei viitorului”⁶ şi ,,Teze pentru reforma filosofiei”⁷ din ,,Anekdota”⁸ — deşi pe tăcute sînt larg folosite — s-a urzit, pare-se, o adevarată conspiraţie a tăcerii, generată de invidia meschină a unora şi de adevărata mînie a altora.>

Abia cu Feuerbach începe critica umanista şi naturalistă pozitivă. Cu cît e mai puţin zgomotoasă, cu atît mai sigură, mai profundă, mai cuprinzătoare şi mai durabilă este influenţa lucrărilor lui, singurele care după ,,Fenomenologia” şi ,,Logica” lui Hegel, conţin o adevărată revoluţie teoretică.

În opoziţie cu teologii critici⁹ din zilele noastre, am considerat absolut necesar să fac în capitolul final al scrierii de faţă o analiză critică a dialecticii hegeliene şi a filozofiei hegeliene în general, întrucît pînă în prezent o astfel de lucrare nu a fost întreprinsă. Lipsa de temeinicie e inevitabilă la ei, căci chiar şi teologul critic ramîne teolog, ceea ce înseamnă fie ca e nevoit să pornească de la anumite premise ale filosofiei considerată ca

[pg.11]

autoritate incontestabilă, fie că, dacă în procesul criticii şi datorită unor descoperiri făcute de alţii au apărut în mintea lui îndoieli privind justeţea acestor premise filosofice, el le abandoneaza în mod laş şi fără temei, face abstracţie de ele, iar aservirea lui faţă de aceste premise şi iritarea pricinuită de ea se manifestă acum doar într-o formă negativă, inconştientă şi sofistică.

[Această aservire şi această iritare] <se manifestă doar negativ şi inconştient prin aceea că teologul critic ori repetă mereu asigurarile privind puritatea propriei sale critici, ori, pentru a abate atentia cititorului, ca şi propria sa atenţie de la necesitatea unei rafuieli definitive a criticii cu sorgintea ei – dialectica hegeliană şi filosofia germană în general –, de la necesitatea pentru critica contemporană de a depăşi propria ei mărginire şi primitivitate, el caută, dimpotrivă, să creeze impresia că critica ar avea de-a face doar cu o formă limitata a criticii din afara ei – cu cea care ramîne, să zicem, la nivelul secolului al XVIII-lea – şi cu mărginirea masei. În sfîrşit, prin aceea că, pe de o parte, teologul critic se străduieşte, cînd se fac descoperiri – asemeni celor feuerbachiene – să creeze impresia că el ar fi autorul lor, în care scop el lansează împotriva celor care se mai află în captivitatea filosofiei – sub formă de lozinci – rezultatele acelor descoperiri, pe care nu e în stare să le prelucreze; pe de alta parte, el ştie să-şi creeze sentimentul superiorităţii sale faţă de respectivele descoperiri, operînd pe ascuns cu perfidie şi scepticism, împotriva criticii feuerbachiene a dialecticii lui Hegel, cu acele elemente ale acestei dialectici pe care el încă nu le găseşte în această critică şi care încă nu i se oferă spre folosinţă într-o formă critic prelucrată; el însuşi nu încearcă şi nici nu-i în stare să pună aceste elemente într-un raport adecvat, ci operează cu ele pur şi simplu în forma proprie dialecticii hegeliene. Aşadar, el impune categoria dovezii mijlocitoare în dauna categoriei adevărului pozitiv care porneşte de la sine însuşi. Căci criticul teologic găseşte cît se poate de firesc ca filozofii să facă tot ce este necesar pentru a-i da lui posibilitatea de a pălăvrăgi despre puritatea şi fermitatea criticii, despre critica întru totul critică, şi el se crede adevăratul biruitor al filozofiei atunci cînd simte, de pildă, că cutare sau cutare moment al lui Hegel lipseşte la Feuerbach, căci, deşi practică idolatria spiritualistă a ,,conştiinţei de sine” şi a ,,spiri-

[pg.12]

tului”, criticul teologic nu reuşeşte totuşi să treacă de la senzaţie la conştiinţă.>

Privită mai îndeaproape, critica teologică, care la începutul mişcării reprezentase un moment realmente progresist, se dovedeşte a nu fi, în ultimă instanţă, altceva decît o încununare şi o consecinţă – degenerate într-o caricatură teologică – ale vechii transcendenţe filosofice, şi îndeosebi a celei hegeliene. Cu alt prilej mă voi referi pe larg la acest interesant act de justiţie al istoriei, la această Nemesis istorică care rezervă acum teologiei, dintotdeauna locul putred al filozofiei, rolul de disciplină care prin exemplul ei demonstrează descompunerea negativă a filosofiei, adică procesul ei de putrezire¹⁰.

<În ce măsură, pe de altă parte, descoperirile lui Feuerbach privind esenţa filosofiei făceau sa mai fie necesară, cel puţin pentru demonstrarea lor, o delimitare critică de dialectica filosofică – acest lucru se va vedea din însăşi expunerea mea.>

[pg.13]

[PRIMUL MANUSCRIS]

Salariul

[1] Salariul este determinat prin lupta îndîrjită dintre capitalist şi muncitor. Necesitatea victoriei capitalistului. Capitalistul poate trăi fără muncitor un timp mai îndelungat decît poate acesta să trăiască fără el. Asocierea capitaliştilor este uzuală şi eficientă; asocierea muncitorilor este interzisă şi are urmări proaste pentru ei. În afară de aceasta, proprietarul funciar şi capitalistul pot adăuga la veniturile lor avantaje industriale, în timp ce muncitorul nu poate adăuga la venitul său industrial nici rentă funciară, nici dobînzi la capital. De aceea e atît de mare concurenţa dintre muncitori. Numai pentru ei, aşadar, separaţia dintre capital, proprietate funciară şi muncă este o separaţie necesară, esenţială şi dăunătoare. Capitalul şi proprietatea funciară nu sînt obligate să rămînă în cadrul acestei abstracţii, în timp ce munca muncitorului nu o poate depaşi.

Muncitorului, aşadar, separaţia dintre capital, rentă funciară şi muncă îi este fatală.

Cea mai scazută rată a salariului – şi singura necesară - este subzistenţa muncitorului în timpul muncii, la care se adaugă ceea ce îi trebuie pe ntru a-şi putea întreţine familia şi pentru ca rasa muncitorilor să nu se stingă. Dupa Smith, salariul obişnuit este cel mai scăzut minim compatibil cu ,,simple humanité”, adică cu o existenţă de vită.

Cererea de oameni reglează în mod necesar producţia de oameni, ca şi pe aceea a oricarei alte mărfi. Dacă oferta depăşeşte considerabil cererea, o parte din muncitori coboară la nivelul unei existenţe de cerşetori sau

[pg.14]

mor de inaniţie. Existenţa muncitorului este redusă, aşadar, la condiţiile de existenţă ale oricărei alte mărfi. Muncitorul a devenit o marfă şi el trebuie să se considere fericit dacă reuşeşte să găsească cumpărator. Iar cererea de care depinde viaţa muncitorului depinde de capriciul bogătaşilor şi al capitaliştilor. Dacă oferta de[păşeşte] cererea, una din comp[onentele] preţului (profit, rentă funciară, salariu) se plăteşte sub preţ; ca urmare, [o parte a] acestor determinanţi se sustrage unei asemenea aplicări, şi în felul acesta preţul de piaţă gravitează [în jurul] preţului natural ca în jurul unui punct central.²⁾ Dar, în cazul unei largi diviziuni a muncii, muncitorului îi este extrem de greu să dea muncii sale o altă orientare, iar din cauza poziţiei sale subordonate faţă de capitalist, primul lovit este muncitorul.

Aşadar, de pe urma gravitării preţului de piaţă în jurul preţului natural pierde inevitabil, de cele mai multe ori, muncitorul. Şi tocmai capacitatea capitalistului de a da capitalului său o altă orientare face ca muncitorul, limitat la cadrul unei anumite ramuri de muncă, să ramînă muritor de foame sau să fie nevoit să se supună tuturor pretenţiilor capitalistului.

[II] Fluctuaţiile accidentale şi subite ale preţului de piaţă afectează renta funciară într-o masură mai mică decît partea din preţ care se descompune în profit şi salariu, dar profitul este afectat într-o măsură mai mică decît salariul. În majoritatea cazurilor, la un salariu care creşte, revine adesea unul care rămîne staţionar şi unul care scade.

Munc[itorul] nu e neapărat în cîştig atunci cînd capitalistul cîştigă; dar pierde neapărat odată cu el. Aşa, de pildă, muncitorul nu cîstigă nimic în cazurile cînd, datorită unui secret de fabricaţie sau secret comercial, datorită unui monopol sau poziţiei favorabile a terenului său, capitalistul menţine preţul de piaţă la un nivel care depăşeşte preţul natural.

Apoi, preţurile muncii sînt mult mai constante decît preţurile mijloacelor de subzistenţă. Ele se află adesea într-un raport invers. Într-un an de scumpete, salariile

[pg.17]

scad datorită scăderii cererii şi cresc datorită creşterii [preţurilor] mijloacelor de subzistenţă. Prin urmare, compensare. În orice caz însă, un număr de muncitori îşi pierd pîinea. În anii de ieftinătate, salariul creşte datorită creşterii cererii şi scade datorită scăderii preţurilor la mijloacele de subzistenţă. Aşadar, compensare.

Un alt dezavantaj pentru muncitor:

Deosebirea dintre preţurile muncii prestate de muncitori de profesiuni diferite este mult mai mare decît deosebirea dintre profiturile obţinute în domenii diferite de investire a capitalului. În muncă se manifestă întreaga diversitate naturală, spirituală şi socială a activităţii individuale şi de aceea ea este plătită în mod diferit, în timp ce capitalul mort păşeşte mereu în aceeaşi cadenţă şi este indiferent faţă de activitatea individuală reală.

În general trebuie să remarcăm că ori de cîte ori muncitorul şi capitalistul suferă în egală măsură, primul suferă în însăşi existenţa sa, pe cînd cel de-al doilea suferă în ce priveşte profitul Mamonei sale moarte.

Muncitorul trebuie să lupte nu numai pentru mijloacele sale fizice de subzistenţă, ci şi pentru muncă, adică pentru posibilitatea, pentru mijloacele de a-şi realiza activitatea.

Să luăm principalele trei stări în care se poate afla societatea şi să examinăm situaţia muncitorului în cadrul lor.

1.         Dacă avuţia societăţii e în declin, muncitorul suferă cel mai mult, căci, deşi în starea prosperă a societăţii clasa muncitoare nu poate cîştiga atît cît cîştigă clasa proprietarilor, totuşi aucune ne souffre aussi cruellement de son déclin que la classe des ouvriers 3).

[III] 2. Să luăm acum o societate în care avuţia e în creştere. Această stare este singura favorabilă muncitorului. Aici apare concurenţa între capitalişti. Cererea de muncitori depăşeşte oferta. Dar:

În primul rînd: creşterea salariilor face ca muncitorii să lucreze peste puterile lor. Cu cît vor cîştiga mai mult, cu atît sînt nevoiţi să sacrifice mai mult timp şi, privîndu-se cu desăvîrşire de orice fel de libertate, să presteze o muncă de rob în serviciul avidităţii. Prin aceasta ei îşi scurtează durata vieţii. Această scurtare a du-

[pg.18]

ratei vieţii muncitorilor este o împrejurare favorabilă pentru clasa muncitoare în ansamblu, căci datorită ei este permanent nevoie de muncitori. Această clasă e întotdeauna nevoită să sacrifice o parte din ea însăşi pentru a nu pieri în întregime.

Apoi: cînd se află o societate în stare de îmbogăţire crescîndă? Cînd în ţară cresc capitalurile şi veniturile. Dar a) acest lucru este posibil numai prin acumularea unei mari cantităţi de muncă, căci capitalul este muncă acumulată; prin urmare, numai datorită faptului că muncitorul este deposedat de o parte tot mai mare din produsele sale, că propria sa muncă i se opune tot mai mult ca proprietate străină, iar mijloacele necesare pentru existenţa şi activitatea sa se concentrează într-o măsură tot mai mare în mîinile capitalistului.

b) Acumularea capitalului dezvoltă diviziunea muncii, iar diviziunea muncii măreşte numărul muncitorilor, şi invers: sporirea numărului muncitorilor amplifică diviziunea muncii, la fel cum diviziunea muncii măreşte acumularea capitalurilor. Datorită acestei diviziuni a muncii, de o parte, şi acumulării capitalurilor, de alta, muncitorul devine, într-o măsură tot mai mare, întru totul dependent de muncă, şi anume de o muncă determinată, foarte unilaterală, mecanică. Paralel cu reducerea lui spirituală şi fizică la rolul de maşină, paralel cu transformarea lui din om într-o activitate abstractă şi într-un simplu stomac, el devine tot mai dependent de toate fluctuaţiile preţului de piaţă, de întrebuinţarea capitalurilor şi de capriciile celor bogaţi. Totodată, datorită creşterii numerice a clasei de oameni care trăiesc exclusiv [IV] din muncă, se accentuează concurenţa dintre muncitori şi, în consecinţă, scade preţul lor. În sistemul de fabrică, această situaţie a muncitorului atinge punctul culminant.

g) Într-o societate cu prosperitate crescîndă, numai oamenii cei mai bogaţi pot trăi din dobînda banilor. Toţi
ceilalţi trebuie să-şi investească capitalul într-o întreprindere sau în comerţ. Ca urmare, creşte concurenţa dintre capitalişti, creşte concentrarea capitalurilor, marii capitalişti îi ruinează pe cei mici, iar o parte din foştii capitalişti ajung în rîndurile clasei muncitoare, care, datorită acestui aflux, suferă, într-o anumità măsură, o nouă s